Mărturisirea păcatelor,
numită tradițional și spovadă, este una dintre cele șapte taine ale Bisericii
instituite de Isus Hristos. El (Cf. Rm 5:10) a realizat această reconciliere
dintre Dumnezeu și oameni prin misterul morții și învierii sale și apoi a
încredințat-o Bisericii: „Dumnezeu...ne-a împăcat cu sine prin Hristos și ne-a
încredințat slujirea reconcilierii, așa cum Dumnezeu era în Hristos împăcând
lumea cu sine, neținând cont de păcatele lor și punând în noi cuvântul
reconcilierii. Așadar, noi suntem împuterniciți ai lui Hristos ca și ai lui
Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi” (2Cor. 5:18-20). Astfel, Hristos doctorul
sufletelor și al trupurilor a prevăzut pentru vindecarea ființei umane două
sacramente, cel al Pocăinței și apoi, al Ungerii bolnavilor.
Deși Botezul, prin care
ne inițiem creștini și intrăm în Biserică, șterge păcatele anterioare, totuși
Mântuitorul ne-a lăsat înainte de a se ridica la Tatăl și această taină știind
că firea umană este slabă: „Primiți pe Spiritul Sfânt. Cărora le veți ierta
păcatele, vor fi iertate, și cărora le veți ține vor fi ținute.” (Io 20:
22-23). Apostolilor și implicit urmașilor lor, Hristos le-a lăsat și puterea
cheilor de a lega și dezlega. Din acest motiv numai acei creștini care obțin
dezlegarea în Biserica adevărată, unde s-a păstrat continuitatea apostolică a
Sfântului Petru și a apostolilor precum și a urmașilor lor, pot spune cu
certitudine că li s-a deschis calea mântuirii.
De ce este necesar
acest sacrament pentru omul de azi? Deoarece ne uităm în jur și vedem oameni
suferinzi, cu probleme psihice ca în toate țările Occidentului, cu nemulțumiri
pentru condiția materială și spirituală în care se găsesc ca în toate țările
eliberate de dictatura comunistă. Acești creștini doar prin Botez, fiindcă
mulți nu mai sunt practicanți, caută răspuns la situația lor și nu găsesc.
Păcatul nu mai este recunoscut ca păcat. Psihologii nu sunt suficient de
pregătiți ca să răspundă corect întrebărilor esențiale ale subiecților
(pacienților). Stresul societății în care trăiesc și cerințele sunt variate sau
depășesc capacitatea omului de a răzbi în viață. Atunci, putem spune că
vindecarea nu poate să vină decât în maniera lui Hristos care îi spune
paraliticului întâi, că: păcatele îi sunt iertate și apoi, că: poate
să-și ia patul și să umble, adică este vindecat (Cf. Mc 2:1-12).
*
Cum se realizează
această taină a Bisericii prin preot? În două moduri: primul prin spovada
propriuzisă care, înseamnă înșiruirea păcatelor și implicit eliberarea
sufletului și trupului de acest balast inutil; și în al doilea mod, se
înfăptuiește prin direcțiune spirituală sau îndrumare duhovnicească. Aceasta
presupune alegerea unui îndrumător bun, cunoscător, educat și spiritualizat; și
nu trebuie să uităm că preoții au fost primii psihologi ai omenirii, încă
înainte de a apărea disciplina ca atare.
Când ne mărturisim?
Când simțim nevoia, iar după porunca Bisericii cel puțin o dată pe an în timpul
pascal. Ar trebui însă să o facem (dacă nu avem o atare deprindere) ca o
obișnuință, mai ales în cele două mari posturi (Paști și Crăciun) și în postul
Sfintei Maria. Mulți în zilele noastre întreabă de ce trebuie să se spovedească.
Le răspund că vor fi mai fericiți dacă o fac decât atunci când își îngroapă
nefericirea în ei înșiși ori o discută cu prietenii deasupra unei cești cu
cafea. Mulți își sinucid spiritul în droguri, alcool, viață sexuală nepotrivită
sau caută fericirea în afara lui Dumnezeu. Unele căutări se soldează nu doar cu
moartea sufletului dar și a trupului. De aceea, Biserica aidoma unei mame ce
își cheamă copiii, îi cheamă pe toți - prin preoți - la celebrarea sacramentului
reconcilierii și restabilirea armoniei cu Dumnezeu, cu ei înșiși precum și
universul înconjurător. În consecință, preotul este legat prin chiar misterul
tainei spovedaniei să nu o divulge nimănui și niciodată, chiar uneori, cu
prețul vieții. Există totuși o cerință importantă care trebuie îndeplinită; și
anume aceea de a mărturisi toate păcatele fără rezerve, chiar și gândurile care
ne frământă vreme mai îndelungată. Fără îndeplinirea acestei cerințe eliberarea
de rău a ființei umane nu se poate înfăptui cu succes.
În aceste condiții de
ce este așa de greu să-ți mărturisești păcatele; chiar și preoții o fac, când
este necesar? Atâta doar, că ei nu au voie să mărturisească decât păcatele lor,
iar ale altora niciodată. Mai mult, preotul duhovnic bun nu desconsideră
penitentul în ciuda oricăror aspecte de viață care i-au fost prezentate.
Duhovnicul rămâne perpetuu un ascultător și un rugător pentru cel care dorește
să primească ajutorul lui Dumnezeu. El trebuie să fie și un judecător blând,
asemenea lui Hristos, un prieten spiritual al celor care cer ajutorul său.
Cum ne mărturisim
păcatele? Răspunzând întîi pentru noi (în liniștea sufletul nostru și într-un
loc retras) prin examinarea conștiinței, la cele 10 porunci și la poruncile
bisericești pe care le avem ca ghid moral, conducător al vieții zilnice. Apoi
mergând la preot și oferindu-i spre examinare rezultatele propriei noastre
examinări, a modului în care ne-am comportat de la ultima mărturisire făcută
până la momentul în care ne spovedim. Primim cu atenție apoi indicațiile
preotului și canonul de pocăință (de reconciliere, de iertare a păcatelor) pe
care ni-l oferă în numele lui Dumnezeu. Acest canon este format din rugăciuni,
fapte bune sau post, după caz și raportat la păcatele comise.
Este posibil ca uneori,
preotul să ceară un canon mai mare, ce ni se pare că nu ar corespunde
raportului real cu păcatele comise. Nu trebuie să ne supere sau întristeze
aceasta, ci să o transformăm într-o ocazie de a ne apropia și mai mult de
Creatorul nostru în spirit. Eu însumi am trăit asfel de experiențe; pentru un
păcat minor am primit canon meditarea, de exemplu, a unui rozariu întreg.
Surprins la început de incongruența faptului, am rămas și mai surprins ulterior
când, îndeplinind canonul, am intrat prin rugăciune sau fapte bune și mai mult
în misterul credinței căpătând pace, liniște și fericire interioară, la care
nici pe departe nu m-am gândit la început.
Pe de altă parte, în
îndrumarea duhovnicească, preotul poate să ne îndemne (NB) să facem
novene de nouă zile, săptămâni sau luni. Să nu le minimalizăm; efectele acestor
rugăciuni/meditații coroborate cu fapte bune pot fi uriașe asupra spiritului
nostru și a vindecării sufletești și trupești. Să nu uităm că și duhovnicul se
roagă împreună cu noi. Nu suntem singuri în căutarea noastră pe drumul spre
Dumnezeu. Vom fi surprinși de descoperirile noastre. Căutările pe care le facem
vor genera niște așteptări, dar descoperirile personale vor depăși poate cu
mult așteptările. El poate face minuni mai mari decât credem că e
posibil să se întâmple.
Oricum, dacă totuși
gândim că este greu să îndeplinim canonul cerut în confesional, atunci fără
rezerve putem să informăm confesorul asupra situației. Este mult mai corect și
cinstit să spunem ce gândim preotului la care ne spovedim, decât să mergem la
altul și să-i cerem schimbarea canonului. Nu ne ducem la alt medic să ne
schimbe medicația înainte de a lua prima pastilă. Astfel, se formează o
simbioză între penitent și confesor, care în final restabilește armonia.
Taina mărturisirii
ațintește nu doar vindecarea sufletului, ci și a trupului, deoarece ceea ce
este în interior se manifestă și în exterior. Toate păcatele se iartă, dar
cele care sunt împotriva Spiritului Sfânt (cum spune Scriptura) sunt de
neiertat. Când se păcătuiește astfel, se neagă însăși natura ființei noastre -
negându-l pe Dumnezeu - care este creată din spiritul de viață insuflat
asupra trupurilor noastre pământești (de lut). Negându-ne propria
noastră esență, atentăm la esența dumnezeirii, un păcat care nu se poate ierta.
Omul este creat ca să-l cunoască și să-l iubească pe Dumnezeu (și pe aproapele
ca pe sine însuși), nu să îl nege, ci să fie bucuros și fericit de prezența
divină.
Este bine să participăm
la așa numitele slujbe (servicii) de reconciliere prezente la catolici (precum
și în tradiția ortodoxă). Unul sau mai mulți preoți vor citi rugăciuni speciale
(molitve), unele chiar de exorcizare a răului, iar apoi penitenții pe rând - în
mod particular își vor mărturisi păcatele, urmând ca la sfârșit să primească
dezlegarea. Dezlegarea poate să fie dată la sfârșitul slujbei și colectiv, dar numai
acelora care au făcut spovada și au primit individual canonul de pocăință.
Acest mod de celebrare a sacramentului se obișnuieșe în posturi sau în pelerinaje
și are avantajul spiritual că toți se roagă în comun și nu părăsesc biserica
sau locul de pelerinaj până la sfârșit, creând astfel un sentiment/ o stare de empatie colectivă spre restabilirea armoniei
pierdute a ființei umane, a întregii colectivități creștine.
Taina aceasta este un
mare dar pe care Domnul ni l-a dat spre câștigarea fericirii omului pierdut ca
oaia rătăcită, pentru care El se bucură atunci când spune: „pierdută a fost și
s-a aflat, deci bucurați-vă împreună cu mine pentru că mi-am găsit oaia
pierdută! Vă spun că tot așa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos
care se convertește decât pentru nouă zeci și nouă de drepți care nu au nevoie
de convertire.” (Lc 15: 6-7).
Scurt îndrumător pentru SPOVEDANIE
